Țipetele din Casa Scării și Țipătul Interior

Colaj foto: Oana Nechifor

M-am oprit preț de câteva secunde și am stat cu mine în acele țipete. Mi-am dat seama că nu mai simțeam nimic tulburător pentru mine, doar o părere de rău pentru acei oameni. Nu am mai tremurat, nu mi-a mai venit să fug, nu am mai simțit că sunt prinsă într-o capcană. Anii de terapie, dezvoltare personală, lucru pe corp au funcționat, oameni buni.

Despre ce vorbesc?

Am crescut, probabil ca tine, într-un bloc. Ziua era mai liniște, pentru că oamenii erau plecați la serviciu, iar noi, copiii, la școală. Seara însă, pereții groși ai apartamentului erau străbătuți de neputința umană. Câțiva ani lungi au fost vecinii, scandalurile erau doar în casele lor. Nu am conștientizat pe atunci, deși îmi era frică de fiecare dată când îi auzeam țipând sau spărgând lucruri, că mă tulbură profund. Mă agățam doar cu disperare de faptul că la mine acasă sunt în siguranță, la noi acasă nu e așa. Eram recunoscătoare pentru acest lucru și trăiam într-o buclă și îmi era milă de ceilalți copii, vecinii mei, prietenii mei. Vedeam în ochii lor tristețea când se lăsa seara și trebuia să ne strângem corturile și păpușile și să intrăm în acele cutii de țipete numite apartamente.

Până într-o seară când am trăit șocul vieții mele, ori primul dintr-o serie lungă care avea să urmeze: țipetele ajunseseră în casa mea, a noastră. Eram contaminați. Era miezul nopții și un vecin, prieten de familie, a urcat două etaje să vadă ce se întâmplă. Puteam să văd nedumerirea și pe fața lui. Venise ca un mediator blând, să facă pace. Doar că pace nu a mai fost.

Din acea seară tot ce știam eu până atunci despre familia mea s-a destrămat. Iar pe măsură ce trecea timpul, pe măsură ce se adunau traumele, senzația că se dărâmă acei pereți peste mine, că mă înghit, că nu mai am pe unde să ies, creștea. Am plecat devreme de acasă, la 14 ani, să învăț la un liceu prestigios și să găsesc o cale de ieșire.

Ieșirea nu este pe ușă

Nu aveam de unde ști atunci că ieșirea nu este pe ușă, că nu e suficient să plec dintr-un loc, ca să plece și amintirile. Ori mai rău, reacțiile mele, disproporționate adesea față de realitatea celorlalți, mă urmăreau. Colegii mei nu știau nimic, cei mai mulți dintre ei veneau veseli la ore, erau așteptați acasă cu mâncare caldă. În lumea lor era precum în lumea mea de cu mulți ani în urmă, parcă dintr-o altă viață.

Anii au trecut și probabil ceea ce specialiștii numesc stres post traumatic s-a manifestat în viața mea în diverse forme. În primul rând în kilogramele mele, puține, mult prea puține pentru un copil. Apoi în starea de leșin, ca și cum periodic ar fi venit un scurt circuit al ființei mele, un fel de tentativă exterioară de a rupe un film interior. Apoi în trăirile mele, în tresăririle mele de fiecare dată când auzeam pe cineva țipând, certându-se, spărgând lucruri. O panică se instala în ființa mea, în așa fel încât nu voiam decât să fug de acolo, chiar și atunci când poate era doar o ceartă banală. Pentru mine, tensiunea devenise de nesuportat.

Povestea e lungă și azi mă voi opri doar asupra acestui aspect: azi nu mai tremur, nu mai tresar, nu mai vreau să fug. Azi știu și înțeleg mai bine labirintul suferinței umane, al adicțiilor, al bolilor psihice, al abuzurilor, pentru că am rătăcit prin el ani de zile. Și pentru că am reușit să ies.

Ce înseamnă pentru un copil să crească printre țipete, într-un mediu destabilizant?

Înseamnă să își piardă încrederea nu în cei care ar fi trebuit să ofere un mediu stabil, ci în el însuși.

Înseamnă să creadă că acele lucruri s-au întâmplat din cauza lui și că tot el ar fi putut face ceva să le oprească.

Înseamnă să învețe să își amorțească sentimentele și să își pună o platoșă de „sunt bine, nu am nimic” și să meargă prin viață ca un robot teleghidat.

Înseamnă altădată să fie atât de furios încât să îl enerveze orice și oricine, iar acum să fie el în controlul țipetelor, să fie el cel care țipă.

Înseamnă ani de „ceva nu e în regulă cu mine”, „nu sunt suficient de bun”, „nu știu ce să fac”, de confuzie și ceață mentală.

Înseamnă ani de „eu nu vreau o familie”, „eu nu vreau copii”, „lumea e rea și nesigură”, „ce sens are viața”.

Înseamnă, dacă e norocos, și ani de terapie, de căutări de răspunsuri și căi, de dezvoltare personală, de lucru pe corp, cel în care se imprimă toată neputința, toată suferința.

Ce fel de casă are un astfel de copil ajuns adult?

În viața de adult casa nu mai e formată din pereții copilăriei, ci din noi înșine. Din corpul nostru, din mintea noastră, din sufletul și spiritul nostru, din amintiri, din frici și rușine, din vină, din furie, din ură, din resentiment. Dar și din iertare, acceptare, bucurie, recunoștință, înțelegere, speranță. Din vindecare, atât cât se poate. Și mereu se mai poate încă un pic. Precum o ceapă degerată care se dezbracă strat cu strat până ajunge la miezul ei neînghețat, sclipicios, plin de sevă de viață.

Ieri am ieșit din biroul meu, vezi tu, nu întâmplător am ajuns să fiu trainer de Comunicare și Inteligență Emoțională, și cum biroul meu este într-un spațiu comercial la parter unui bloc din centrul orașului, am auzit scandalul din apartamentul vecinilor. Nu știu dacă locuiau mai sus sau la parter, sunetele acaparaseră întreaga scară, oricum. M-am oprit preț de câteva secunde. „Mă omor, pleacă de aici, dă-mi cheia, dispari”, se striga, printre spartul farfuriilor, probabil.

Era ca și cum cineva pusese o casetă într-un aparat și îi dăduse „play”. De data aceasta, pentru prima dată în cei 33 de ani ai mei, panica nu m-a mai inundat. Am fost în pace cu mine, într-o părere de rău pentru ei. Și atât.

După aproape o viață de coșmaruri, de confuzie, de atacuri de panică, de haos intern, să pot păși, să pot ieși dintr-o scară a blocului ca cea în care am crescut, fără să mă destabilizez, e nu doar o reușită, e o șansă la o nouă viață.

Acesta este scopul muncii mele cu propriile emoții și cu ceea ce comunicăm, să avem șansa la o nouă viață. Una în care să nu ne mai controleze toate aceste lucruri, să nu ne mai inunde tiparele strămoșilor care au făcut și ei ce au putut, ci să avem libertatea să alegem cine suntem. Să ne bucurăm de viață.

Pentru că nu e nimic mai trist într-o viață de om, în loc să așezi iubire în farfurii la ora 6, la ora cinei, să așezi cioburi și ură. Fiecare își știe suferința sa. Dar ce facem cu ea, oare?

Tu ce faci cu inima ta?

Ce ajută în vindecare?

Dacă te regăsești în povestea mea, dacă și tu ai crescut într-o „scară de bloc” și vrei să pornești într-un proces de vindecare, iată ce a funcționat pentru mine și ce îți recomand:

- terapie

- dezvoltare personală

- coaching

- mișcare

- artă (dans, canto, instrumente, pictură etc.)

- natură (adoptă o pădure și fă- o casa ta)

- voluntariat

- excursii

- prieteni

- iubire, un partener de viață dispus să pășească alături de tine pe drum

- meditație

- rugăciune

- cărți

- pasiuni

Nu vei reuși să le faci pe toate deodată, nu pe toate mereu, să pășești din haos în ordine e o lecție în sine. Așa că ultima recomandare și cea mai importantă, de altfel: ai răbdare și încredere!

Poate că țipete din casa scării nu vor înceta niciodată, însă tu nu vei mai fi la fel. Tu poți fi bine.

Sunt aici, dacă te pot ghida în vreun fel.