De ce refuză ceilalți, mai ales copiii, să facă ce le cerem

De multe ori, atunci când cerem unei persoane să facă un lucru, mai ales unui copil, venim cu un arsenal de explicații logice pentru care cerința noastră e îndreptățită.

Printre explicații se regăsesc următoarele:

- e spre binele tău

- te va ajuta

- trebuie să fii reponsabil

- așa trebuie făcut

- așa face toată lumea

Și răspunsul pe care îl primim este „nu vreau!”. Sau mai bine explicat „asta e ce vrei tu sau ai tu nevoie, nu eu!”.

Și de aici se ajunge la frustrare și la ceartă și cu cât insistăm mai mult asupra lucrului care trebuie făcut, cu atât din partea cealaltă întâmpinăm opoziție. Ori resemnare, dar cu resentiment.

Pentru a ajunge la un alt rezultat, din dată ce această metodă în mod clar nu funcționează (în majoritatea cazurilor), e nevoie de o altă abordare. Abia aici intervine logica, de fapt: nu ne putem aștepta la un rezultat diferit dacă facem același lucru.

Cum ajungem la „da, voi face”?

Pentru a veni cu răspunul la această întrebare, e necesar să ne uităm întâi la istoricul motivației.

În cartea „Drive” autorul, Daniel H. Pink, spune că motivația a trecut prin trei etape de-a lungul timpului:

1.       Instinctele de supraviețuire (motivația lui care pe care)

2.       Recompense și pedepse (motivație extrinsecă bazată pe profit)

3.       Nevoia de sens (motivație intrinsecă bazată pe împlinire)

Autorul explică în cartea sa faptul că de-a lungul timpului proiectele în care oamenii s-au implicat voluntar, de exemplu, au ajuns să aibă un succes mai mare și o durată neașteptată față de cele în care oamenii au fost răsplătiți sau condiționați.

Dacă luăm în calcul faptul că rațiunea noastră, a oamenilor, se dezvoltă odată cu vârsta și că plecăm de la instinctele de supraviețuire ca să ajungem, în cele din urmă, la alegeri care au sens pentru noi, atunci cum ar putea să fie cineva motivat să urmeze o poruncă?!

Înainte de a cere unei alte persoană să facă un lucru, ne putem răspunde la următoarele întrebări:

1.       A cui nevoie este?

2.       Este o nevoie sau o dorință?

3.       Cine alege ce să facă?

4.       Și în baza a ce alege, care e factorul de motivație?

Pentru copii, mai ales, nu există factor de motivație mai mare decât jocul, adică metoda lor principală de învățare și conexiune. Felul în care se pot simți acceptați, atunci când stați lângă ei, pe covor.

Abia atunci când nevoia de acceptare și conxiune este îndeplinită, când li se oferă opțiuni (și nu impuneri) copiii vor putea alege ce își doresc să facă și să își găsească propria motivație pentru alegerea lor. Până la urmă, scopul unui adult este să învețe copilul să facă alegeri bune pentru el, nu? Dacă le face adultul în locul său și doar îi impune celui mic să le urmeze, scopul nu este atins, ba chiar duce la o reacție.

Și astfel de reacții apar și în rândul adulților, atunci când ei simt că doar li se cere să facă ceva, nu li se și oferă. Ce să li se ofere? Conexiune, timp împreună. Plecăm de la principiul „ca să primești, este nevoie întâi să oferi”. De ce ar asculta cineva ceva ce am cere, dacă noi nu ascultăm întâi cu inima?

Și acum, o altă întrebare: ce este mai important pentru tine, să facă celălalt ce îi ceri, sau cum e relația voastră?

Lucrez în calitate de trainer de Comunicare și Inteligență Emoțională cu mulți copii și părinți și observ cum, din păcate, de multe ori focusul este pe a-i face pe ceilalți să acționeze așa cum am face-o noi, și nu pe relația dintre noi. Inconștient, încercăm să îi transformăm pe ceilalți în niște „mini noi”, să se comporte ca noi, să curețe ca noi, să discute ca noi, să învețe ca noi etc.

Sigur că responsabilizarea este importantă și nu putem face doar ce ne place mereu. Însă tocmai pentru a ajunge să responsabilizăm pe cineva e nevoie să ne îndepărtăm de metoda poruncii sau amenințărilor sau a rugăminților excesive. Aceste metode nu funcționează, pentru că sunt lipsite de putere, de fapt. Prin astfel de metode arătăm că nu avem autoritate și că puterea este la celălalt, dacă acceptă sau nu să facă lucrul cerut.

Ce funcționează, în termeni de motivație?

1.       Să înțelegem cu toții diferența dintre nevoie și dorință

2.       Să ne respectăm nevoile reciproc atunci când locuim mai mulți într-o casă

3.       Să oferim opțiuni, pentru ca ceilalți să își exercite capacitatea de alegere

4.       Să punctăm ce fac ceilalți bine, să le mulțumim pentru grijă și atenție, nu doar să cerem

5.       Să definim ce este și ce nu este negociabil

Cum ar arăta concret o cerință cu o astfel de abordare?

Să presupunem că în camera copilului este vraiște. La vârsta lui, copilul nu percepe nevoia de ordine așa cum o percepe adultul, cum spuneam, focusul lui e pe joacă. În loc de a-i explica într-una nevoia de ordine (a adultului), cum ar fi să îi propunem un joc?

Jocul ar suna așa „cine pune cele mai multe lucruri la loc, câștigă jocul”. Sau „cine găsește primul radiera în tot acest amestec, va câștiga jocul”. Prin astfel de metode, copilul reușește să își facă ordine, să se joace și să învețe. Dacă îi va lua mult timp să găsească radiera sau dacă va vedea cum arată camera lui după joc și veți contempla împreună cât de bine se simte acum acolo, fiind mai aerisit, va avea o motivație și un obicei. Va deveni nevoia lui.

Ori, puteți oferi opțiuni. „Avem de gătit, făcut ordine, pus haine la spălat, tuns gazonul, făcut teme. Ce alegi să faci?”. Evident, copilul va alege ce este mai ușor pentru el sau ce este în aria lui de interes.

Altădată, este în regulă și să îi explicăm faptul că așa cum noi avem grijă de nevoile sale, oferind hrană, haine, rechizite, jocuri, pentru că îl iubim, ne pasă de binele său, este parte din familie, așa și noi avem nevoie ca ceilalți din familie să aibă grijă, să se gândească și la noi și să nu ne pună să facem lucruri pe care le pot face singuri, pentru că avem și noi o limită. Dacă s-a terminat hârtia igienică, schimbăm sulul, pentru ca următorul care va veni la baie să găsească ce are nevoie. Dacă nu mai este pâine, anunțăm pe cei care vor veni acasă, ca să ia una sau să știe că nu vor găsi.

Copiii au nevoie să învețe empatia, uneori și adulții au nevoie, dacă nu a fost suficient dezvoltată. Dar dacă nu o facem dintr-un teren de grijă, de iubire, de calm, de frumos, cu ce vor asocia ei ordinea sau cerințele noastre?

Cu impunere, cu respingere, cu frustrare, cu resentiment, cu refuz. Dacă pentru noi toate aceste lucruri care trebuie făcute sunt niște poveri, așa vor fi și pentru ei, copiii sau adulții din jurul nostru.

Dacă noi facem cu bucurie ce avem de făcut, exprimăm iubire și de ceilalți și de sine, prin pauze, prin cererea de ajutor, atunci și pentru ei acest lucru va deveni firesc.

Ce facem când suntem copleșiți?

Veți spune poate „bine, și când am 4 copii, fiecare cu nevoile sale, cu mâncare pe aragaz, cu dezordine in casă, de unde să mai am disponibilitate pentru joc și metode de abordare, când tot ce vreau eu atunci e ca ei să facă liniște și să fie ordine?”. Păi din inimă. Din acceptarea faptului că aceea este viața voastră atunci, aleasă sau dezvoltată, realitatea, și că o puteți face să fie frumoasă și ușor de trăit sau grea.

În astfel de momente reveniți la rândul vostru la întrebările de mai sus și vedeți ce vă motivează, ce opțiuni aveți, ce alegeți și în baza a ce sens. 

Dacă focusul vostru va fi pe a fi bine cu voi și a avea relații armonioase cu cei din casă și a le oferi spațiul să se dezvolte așa cum sunt și pot ei, și nu pe a fi sau a face ca voi, chiar dacă ar fi bine pentru ei, atunci șansele să auziți mai des „da, voi face” vor crește.

Și nu au fost puțin situațiile în care am recomandat părinților să renunțe complet la o cerință și să se axeze pe relația dintre ei și copil și, minune (sau nu), în scurt timp a început și copilul (sau partenerul) să onoreze, de la sine, cerința.

Mai degrabă suntem tentați să facem ce avem de făcut când acest lucru ne captează interesul, vine dintr-o curiozitate, un joc, o alegere, decât dintr-o poruncă.

Asocierea lucrului ce trebuie făcut cu un vis

Iar în ceea ce privește asocierea lucrului ce trebuie făcut cu un vis, ei bine, aici e simplu. Dacă al vostru copil își dorește să fie pilot sau medic sau cofetar sau tester de jocuri, pașii pe care trebuie să îi urmeze ca sa ajungă acolo includ și temele sau școala sau ordinea. Ca să ajungă acolo, trebuie să treacă pe aici. Motivația sa va fi îndeplinirea visului, chiar dacă nu sunt toți pașii doriți sau plăcuți până acolo.

Iar dacă visul vostru e ca ceilalți să vă asculte, vedeți întâi care sunt nevoile, dorințele și, mai ales, fricile voastre. Ce vă este teamă că se va întâmpla dacă nu ascultă acum cel mic sau partenerul? Abia după ce vă ascultați răspunsurile, veți fi și pregătiți să dați la o parte ce nu vă ajută și să vă concentrați pe ce este de folos.

Dacă vă este teamă că cel mic sau partenerul nu vor fi responsabili sau că vor rata ceva, repetând același lucru nu veți face decât să îi aduceți la gradul de iresponsabilitate de care vă temeți, fiind persoana mereu prezentă acolo să le reamintească. Ați observat cum într-o clasă cu 30 de copii se crede că țipatul e cea mai bună metodă de a le atrage atenția, pe când o clipă de tăcere este cu mult mai eficientă?