Tati, unde ești? Joacă-te cu mine!

Una dintre principalele probleme pe care mi-o semnalează copiii care ajung la mine este aceasta: tatăl meu petrece foarte puțin timp cu mine. Fac acum referire la copiii care au un tată, al căror tată locuiește cu ei, care le oferă ce poate el mai bun material, dar care nu prea poate oferi ce își doresc, de fapt, copiii cel mai mult: prezența lui. Și știu cât de greu poate fi acest lucru și pentru tată, căci am lucrat și cu tătici înlăcrimați.

Din ce motive tatăl este adesea absent din viața copiilor, chiar dacă stă în aceeași casă cu ei?

- lucrează mult

- consideră că a fi un tată bun înseamnă a oferi multe material

- este conectat la muncă și de acasă, când nu e la birou, pregătește de acasă ce va face la birou

- este plecat în delegații, în alte orașe cu produsele sau serviciile sale

- este invidios și rănit, crede că atenția soției se duce spre copii, și nu spre el, și se retrage complet

- este deconectat de sine și fuge de conexiune

Ce vreau să spun prin ultimul motiv de mai sus, fără a se înțelege că judec tăticii aflați în situația aceasta?

Relațiile se hrănesc prin conexiune, deci prin prezență și iubire. Conexiunea presupune că ne vedem unii pe alții așa cum suntem, ne acceptăm, ne arătăm afecțiunea, petrecem timp împreună (nu unul pe canapea la televizor, altul pe telefon).

Pentru a ne putea conecta cu cei dragi și a le oferi din iubirea noastra sau a primi iubirea lor, în primul rând avem nevoie să fim conectați cu noi înșine. Prezenți, conștienți, asumați. Să ne placă punctul în care suntem, să ne acceptăm nivelul și progresul, iar dacă nu, să ne facem un plan pentru a ajunge acolo și să-l urmăm cu seninătate.

Când părintele însă este deconectat de la sine, nu îi place viața sa, este constant pe fugă, stresat, gata să mai îndeplinească un obiectiv pentru a mai demonstra ceva, a mai mulțumi pe cineva, a pune mâncare pe masă (uneori mai multă decât s-ar putea mânca), nu își găsește locul, nu este liniștit, împlinit, atunci nici conexiunea cu cei dragi nu poate avea loc într-un mod sănătos. Și cum copiii ne oglindesc propriul copil interior, propria copilărie sau relație cu părinții, provocarea este cu atât mai mare, dacă nu suntem chiar împăcați cu felul în care am crescut.

Cum ar fi să vrei să iei curent dintr-o priză șubredă?

Avem nevoie de energie de viață pentru a ne putea conecta cu ceilalți, pentru ca familia noastră să fie armonioasă. Nu este, din păcate, suficient doar să muncim și să cumpărăm bunuri pentru cei dragi. Și în vreme ce în generațiile anterioare rolul tatălui poate că era cel de cap al familiei care să producă și să aprovizioneze și cam atât, în generațiile actuale copiii simt și manifestă și alte nevoi din partea tatălui. Bine, cred că și copiii din generațiile trecute simțeau alte nevoi, dar nu erau manifestate așa cum sunt ele astăzi.

Principala nevoie pe care copiii o au de la tatăl lor este prezența, cum am spus mai spus. Prezența activă, implicată. Cea în care tatăl ascultă copilul, se joacă, îl invită la o plimbare (sau la o bere, la vârsta potrivită). Cea în care tatăl îi arată copilului că forma lui de protecție trece de material, că în tatăl său copilul va gasi mereu un sprijin, un reper, un om prezent, un om conectat. Un om căruia să îi pese atât de mult de viața lui și a familiei sale, încât să nu permită peste măsură nimănui și niciunei activități să îi răpească timpul cu cei dragi.

Să găsim echilibrul dintre timpul petrecut la serviciu, cu pasiunile noastre, cu familia (și cu fiecare membru al familiei) nu este un lucru ușor. Și nu trebuie să ne iasă perfect. Trebuie doar să înțelegem că familia este prioritară și că dacă am ales acest drum, drumul ne cheamă să îl parcurgem.

De unde mai vine greul taților actuali în a petrece timp cu cei mici?

De unde preferința de a-i plasa la mama sau a le da rapid ceva de facut singuri? Din faptul că nu au avut poate nici ei (de fapt, majoritatea dintre ei) un model de tată prezent. Dacă nu era plecat la muncă sau de tot, poate că era la crâșmă sau în fața televizorului. Este o realitate pe care nu o putem nega și nici nu are rost să o judecăm. Întrebarea este: eu ce fel de tată vreau să fiu pentru copilul meu, ce fel de relație vreau să avem? Iar dacă relația cu tatăl tău nu a fost cea mai potrivită, atunci știi măcar ce fel de tată nu vrei să fii și acesta e un început.

Ce poți face în calitate de tată, pentru a-i arăta copilului tău iubirea ta?

- Poți stabili o rutină, un timp doar al tău cu cel mic (sau mai mare), așa veți avea momentul vostru din zi sau măcar din săptâmână când veți putea relaționa mai profund

- Poți să îl înveți sau să învățați împreună activități sportive (fotbal, baschet, tenis, înot etc.)

- Poți să îl inviți la discuții pe baza unor citate, proverbe, pasaje dintr-o carte, pentru a-i insufla valori de viață și a-i crea un model de adult sănătos

- Poți să îi propui să realizați un proiect împreună, să meșteriți o casuță de păsări sau un suport pentru mingi etc.

- Poți să îi iei la tine la birou, să îi arăți ce lucrezi, să îi povestești cum ai ajuns să faci ceea ce faci (unii copii nici nu știu ce lucrează părinții lor)

- Poți juca jocuri cu el, atât de societate, cât și să te lași condus în lumea lui (să vezi ce preferă să joace, de ce, ce îi inspiră un anumit personaj, ce îl învață acel joc etc.)

- Poți să îi spui cât de des poți și cum poți că îl iubești, că îl apreciezi, că este important pentru tine

- Poți să îi povestești întâmplări din viața ta, să te lași cunoscut, să dai exemple de cum ai depășit situații pe care copilul să le poată pricepe la vârsta lui

- Poți să faci terapie sau consiliere pentru a învăța să lucrezi la aspectele dureroase din propria ta copilarie și de care fugi, prin deconectare

Ultima recomandare este de altfel și prima, dacă e să înțelegem că pentru a fi părinți buni, avem nevoie să fim bine cu noi, ca adulți și foști copii.

Tu cât de ancorat ești în viața ta de adult, în rolurile tale? Cât de mult din absența ta în relația cu cel mic sau cu cei dragi este cauzată în realitate de lipsa timpului și câtă de lipsa disponibilității emoționale?

Să ne amorțim ca mecanism de apărare în urma unor lucruri dureroase poate fi o strategie bună pe moment. Dar să rămânem acolo pentru tot restul vieții (inclusiv prin dependența de muncă) sigur nu e o idee bună, pentru că amorțeala asta face, amorțește tot, nu doar durerea, ci și bucuria. Capacitatea noastră de a ne bucura de viața de adult, de rolurile pe care le avem, mai ales cel de părinte (cu toate provocările lui), este direct proporțională cu gradul nostru de prezență. Sper ca peste 20 ani copilul tău să aibă cât mai multe amintiri frumoase cu tine, iar tu cu el.