Ce îi spui copilului când pierde la jocuri?

Toți copiii trec printr-o etapă în primii lor ani de viață când nu suportă să piardă la jocuri. Când își identifică propria valoare cu cea exterioară, a câștigului. A numărului de jocuri câștigate, a numărului de mașinuțe avute, un fel de etapă victorioasă a lui „eu sunt mai bun...” amestecată cu „eu am mai mult...”

Și atunci când nu câștigă sau nu au mai mult decât cei față de care se compar, începe supărarea. Unii copii țipă, plâng, trântesc jocurile, lovesc persoanele din jur care au câștigat, alții se inhibă, se retrag, se izolează în colțul lor. Ambele manifestări, și cea explozivă și cea implozivă vor să spună același mesaj: mă simt furios și trist pentru că nu sunt la fel de bun. Și ce învață copiii de aici e să renunțe la joc sau să continue să joace ca să demonstreze că sunt buni și dacă nu o pot demonstra, frustrarea lor crește.

Unde este, problema, de fapt și ce soluție avem pentru ei?

Problema este la felul în care percep ei valoarea. Când intră în colectivitate, mai ales, și apar comparațiile cu cei din jur sau sistemul de notare, copiii pun semnul egal între ei și reușitele lor sau eșecurile lor, așa cum le percep ei. Competiția sau dorința de a câștiga, de a evolua, reprezintă un firesc, dar numai atunci când ne comparăm cu noi înșine. Eu, față de cum am jucat ieri, sunt mai bun azi, am mai învățat ceva? De ce joc eu acest joc, îl joc pentru mine, pentru a mă distra, a evolua, sau îl joc pentru a face o demonstrație?

Le spun copiilor care participă la Cursul de Comunicare și Inteligență Emoțională de grup atunci când se supără că nu câștigă și renunță chiar înainte de a se termina jocul că ei sunt la fel de valoroși ca oameni și că valoarea lor poate sta tocmai în a duce jocul până la capăt, chiar și fără a ajunge pe locul 1, dar măcar pentru experiența câștigată. Și care, puțin câte puțin, îi va aduce și pe locul 1 la un moment dat. Mai important este să nu se dea bătuți pe traseu, să joace pentru experiență, decât să renunțe și să creadă că nu sunt buni. În plus, unele jocuri le joacă pentru prima dată, nu e nevoie să fie duri cu ei și să aibă așteptarea să le iasă totul din prima.

Apoi, le explic diferența dintre a face și a fi, dintre o persoană și comportamentul său sau reușitele ei. Când jucăm 3 sau 5 un joc și există un singur loc 1, este logic din start că nu vom putea fi toți pe locul 1. Ne dorim să fim acolo, dar nu ne întoarcem împotriva noastră sau a celorlalți când nu ajungem acolo. Furia sau supărarea ne arată că ceva din ce ne doream nu s-a întâmplat, însă putem folosi energia venită odată cu această emoție tocmai pentru a rămâne în joc și a ne crește valoarea în acest fel, că nu renunțăm la greu sau când simțim un disconfort.

Și ce facem cu emoțiile, atunci?

Emoțiile sunt bune și sunt normale, sigur că ne putem întrista sau înfuria când nu ne iese ceva, dar cum le manifestăm ca să nu facem rău, ci să ne fie de folos? Putem discuta despre asta, să le spunem pe nume, putem să le scriem sau să le desenăm și chiar să aruncăm hârtia la coș, putem cere o îmbrățișare, le putem folosi în avantajul nostru, așadar, pentru conștientizare și eliberare, și nu pentru suferință.

Se mai întâmplă însă ca, printre adulții din familie, să mai existe persoane foarte competitive la joc și care adesea intră pe rolul de copil care se supără și se înfurie când nu câștigă, la rândul lor. Și începe o competiție între copiii mici și cei mari, adulții, care, dusă la extrem, poate chiar să afecteze relațiile dintre ei. Să se certe, să se evite, în loc să aprecieze comuniunea, faptul că pot juca împreună, în familie, acel joc. În astfel de situații, recomand părinților să achiziționeze mai degrabă jocuri de echipă, decât jocuri unde câștigul este individual.

Ce soluții să evităm în cazul pierderii și manifestării furiei?

Abordările de tipul „ieși din joc și revii când te calmezi” sau „mergi în camera ta 5 minute și gândește-te la ce ai făcut și când ești gata să îți ceri scuze te întorci” nu funcționează așa cum ne-am dori din simplul motiv că un copil nu are capacitatea unui adult de reglare emoțională. Creierul său este în formare abia și, așa cum ascultă de un adult când se iau decizii importante, așa are nevoie și să se raporteze la un adult când emoțiile îl copleșesc.

Are nevoie de un adult care să nu fuzioneze cu el emoțional, să nu îi preia starea, ci să rămână calm, ca un reper de echilibru, și să îl ajute fix în acel moment să își navigheze gândurile și emoțiile și să depășească blocajul.

Cum singur nu va reuși să o facă, va învăța, dacă îl izolăm, să reprime furia sau tristețea, să le ascundă, ca să ne facă pe plac nouă, adulților, iar acest lucru îi va aduce mari dezavantaje în viitor, pentru că nu își va mai exprima frustrările.

Așadar, cu răbdare și înțelegere pentru etapa de dezvoltare emoțională a copilului, învățați-l că valorea constă în primul rând în a duce un lucru și chiar un joc până la capăt, pentru experiența căpătată, și pentru faptul că ne putem și distra până acolo, alături de cei dragi. Iar când apare supărarea pierderii, fiți prezenți să îi ascultați și ghidați cu empatie, pentru a fi conștienți că primesc în continuare iubire și, din această stare și motivație, pot încerca din nou.