Absența completă a fricilor la un copil nu este dovadă de curaj, ci de pericol

Tata mi-a spus să nu mă urc niciodată „la ocazie”, într-o mașină cu un șofer total necunoscut și să iau trenul sau microbuzul. Eram în clasa a IX-a, mă mutasem din Târgu Frumos în Iași pentru liceu și în weekend făceam naveta, pentru a-mi vizita părinții. Într-o vineri am încheiat orele mai devreme, așa că eram la gară, fără tren și fără microbuz. Era iarnă și aveam o geacă groasă pe mine, un fel de pilotă până la genunchi. A oprit o mașină „la ocazie” și am așteptat să văd dacă mai urcă oameni în mașină. Domnul mergea spre Hârlău și eu am presupus că celelalte două doamne urcate merg până acolo, deci eu pot coborî în siguranță înainte. Oricum nu simțeam să îmi fie frică.

Doar că doamnele au coborât în primul sat de după Iași, în Lețcani, iar eu am rămas singură cu acel domn în mașină, cred că avea vreo 40 de ani. A dat căldura foarte tare și mă întreba într-una dacă nu mi-e cald, totuși, dacă nu aș vrea să îmi dau geaca jos. Mi s-a făcut inima strânsă, dar nu ai fi putut citi nimic pe chipul meu. Am rămas fermă, am spus că nu, că doar vreau să ajung acasă și nu mă simt prea bine să vorbesc. Dar el insista cu întrebări precum unde învăț, câți ani am, ba chiar cu o analiză a gradului meu de bogăție sau sărăcie la acea vreme. Dacă mergeam cu ocazia, era semn că mi-ar fi prins bine niște bani în buzunar. A sunat o fată apoi și a întrebat-o câți bani a făcut în acea zi, iar apoi mi-a zis dacă nu aș vrea să am și eu banii mei. Deși nu spunea cum i-aș putea face mai exact, eram suficient de ageră încât să înțeleg la ce se referă.

Văzând că nu scoate nimic de la mine, după următorul oraș, Podu Iloaie, a oprit mașina brusc pe drumul european, într-o curbă, în câmp, să cobor, pentru că el și-a uitat portofelul la Iași și se întoarce după el. Am coborât din mașină și am început să respir cu jumătate de gură, așteptând să oprească o altă mașină să merg spre casă. Dar mașinile goneau cu 100 la oră pe acel traseu și nicio șansă să poată opri cineva. Deodată, se apropie două faruri care mă orbesc și se deschide o portieră: „Urcă, l-am găsit!”. Era tot el.

Și eu, gândindu-mă că vreau doar să ajung acasă, m-am urcat. Din nou, în mașina lui. Îmi făceam un scenariu în mintea mea că dacă întrece măsura sau nu oprește unde îi spun, mă arunc pe geam, și atunci sigur va opri. Încercam să cuprind cu ochii orice însemn din mașină aș putea să memorez, ce aș putea spune Poliției în caz că mai ajungeam să văd vreun agent.

Nervos și tot mai iritat de-a lungul drumului că nu vorbesc, domnul mi-a spus când am ajuns în Târgu Frumos că el nu oprește. I-am spus și eu că mă arunc pe geam. A frânat brusc și mi-a cerut să îi plătesc dublu drumul. I-am aruncat banii și am fugit. Am mers spre casă înghețată, fără să suflu o vorbă când am ajuns. M-ar fi certat, gândeam atunci. I-aș fi speriat degeaba pe ai mei.

Am lăsat în urmă întâmplarea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De-a lungul anilor m-am întors la acel moment și m-am întrebat „ce a fost în capul meu să mă urc din nou în mașina acelui om?”.  Dar ce a fost în capul meu doi ani mai târziu când mergeam la un interviu pentru un job care se ținea într-o casă de chirpici cu perdea în loc de ușă și cu un om fără tricou pe post de intervievator, iar eu am intrat? Sau atunci când conduceam mașina și am dat de un canal foarte înalt pe un drum forestier, iar eu în loc să cobor să văd cum pot trece, am călcat pedala de accelerație maxim, doar ca să trec de el?

Și, pe lângă faptul că probabil am avut un înger păzitor destul de bun, de nu mi s-a întâmplat nimic mai mult, răspunsul meu acum este acesta: blocasem toate fricile. Nu aveam timp să simt frică, pentru că trebuia să mă ocup să ies din acele situații. Dacă aș fi simțit frica însă, dacă mi-aș fi dat voie să o simt, nici nu aș fi intrat în ele.

Eram proaspăt mutată în alt oraș, speriată de moarte pe dedesubt, dar stâncă pe dinafară, și arătam nu îmi era frică de nimic. Eu trebuia să pot să mă descurc singură și înțelesesem foarte prost ce înseamnă acest lucru.

Așa încât, acum, când țin cursul de Comunicare și Inteligență Emoțională și aud un copil că nu îi este frică de nimic, încremenesc. Pentru că știu acest lucru nu este posibil și nu este sănătos. Absența fricilor nu înseamnă curaj. Fricile au rolul de a ne proteja, iar noi trebuie să învățăm când suntem într-un pericol real și când într-unul imaginar (de tipul voi greși, vor râde de mine etc) și să ne urmăm instinctele la nevoie. Devizele de tipul „nu trebuie să îți fie frică de nimic”, „tu te descurci orice ar fi” sau „bărbații nu plâng niciodată” pot face extrem de mult rău unui copil, chiar dacă intenția părintelui este de a încuraja.

Sunt frici firești, de supraviețuire, precum frica de întuneric, de insecte, de ace, de oameni străini. Și pe acestea învățăm să le gestionăm, dar nu ar trebui să le dăm niciodată la o parte, sub falsa umbrelă a curajului.

Curajul înseamnă să cântărești pericolul și, dacă nu este unul de supraviețuire, să alegi să faci ce ai de făcut cu tot cu frică. Dacă e un pericol real, teoretic nici nu ai timp de cântărit, se activează instinctele, dacă nu ești cu totul blocat, dacă nu îngheți. Altfel, a te expune unor situații complet periculoase nu se numește curaj, ci inconștiență.

Și eu eram un copil inconștient, nu îmi simțeam fricile pe cât ar fi trebuit sau nu le dădeam voie să se manifeste, pentru că îmi era frică și să fiu speriată. Cine mai deținea controlul, cine se mai descurca?

Când blocăm un sentiment, le blocăm pe toate. Ne amorțim emoțional, iar adesea facem acest lucru pentru că anumite situații din viața noastră sunt prea dureroase sau intense de trăit, mai ales la vârsta copilăriei. Acum știu de ce am blocat, știu de ce țineam cu dinții de supraviețuirea mea, fără o minimă protecție. Dar la vremea aceea nu știam nimic din toate astea. Azi simt când îmi este frică și oricât de absurd ar părea, mă opresc asupra acelui sentiment să văd ce îmi transmite.

Dacă ai un copil căruia nu îi este frică de nimic:

- vorbește-i despre faptul că fricile sunt normale și că într-o măsură ne ajută

- povestește-i despre ce îți este ție frică și cum faci să te protejezi sau să depășești

- spune-i despre cele două tipuri de pericole, reale și imaginare, și despre instinctul de protecție

- explică-i ce este curajul, cum cântărim pericolul și cum alegem ce să facem, când pericolul este imaginar

- invită-l să deseneze sau să scrie despre frică, ai putea fi surprins de ce descoperi

- învață-l să respire profund în momente de frică, mai ales în cele imaginare, și să înfrunte situația

- învață-l în caz de pericol real (când viața poate să-i fie pusă în pericol) să fugă, să ceară ajutor, să se apere, în funcție de context

- oferă-i șansa de a lucra cu un specialist, trainer, coach sau terapeut, pentru o mai bună conștientizare a emoțiilor lui și a rolului pe care îl ocupă acestea