De ce țipatul strică autoritatea, de fapt

„Și cum te vezi tu pe tine, cum ți se pare că ești?”, o întreb. „Așa și așa, pentru că atunci când mă înfurii rău, țip la mama și la tata”, îmi spune ea, tristă. „Și, ei ce fac?”, o întreb. „Păi țipă și ei la mine”, îmi răspunde.

Am avut acest dialog cu o fetiță de 9 ani zilele trecute, însă este un dialog pe care îl port cu mulți dintre copiii și părinții care îmi cer ajutorul pentru îmbunătățirea relației lor și a procesului de comunicare. Și cred că întâi e nevoie să lămurim câteva aspecte.

De ce țipăm?

Cei mai mulți dintre noi țipăm pentru că, de fapt, ne simțim copleșiți. Suntem la capătul puterilor, metodelor, negocierilor, suntem ca un pahar umplut cu de toate, gata să dea pe dinafară. Și noi credem că țipăm pentru a fi autoritari. :)

Țipătul nu este autoritate, ci slăbiciune

Atunci când țipăm, așa copleșiți cum suntem, mesajul pe care îl transmitem pe dedesubt este acela că nu suntem capabili să facem față situației. Că suntem imaturi emoțional, prin urmare, deși la suprafață țipătul poate provoca frică în copil sau în partener, în realitate aceștia percep copleșirea noastră. Și poate că o și preiau ca model de aparentă soluționare a problemelor, dar să fim serioși, în timp nu vom face decât să avem o casă plină de țipete și goală de soluții.

Ce îi mai transmitem celuilalt când țipăm?

Păi îi mai transmitem că nu ne place, mai ales dacă metoda noastră de feedback face referire la el ca persoană („tu ești...”), în loc de comportament („ce ai făcut tu acum este..”). Îi transmitem, pe scurt, respingere. Iar ceea ce ne dorim noi este apropiere. Nu e ciudat?

Cum ne face țipatul pe toți să ne simțim?

Pe lângă faptul că nu are efectul scontat în relația noastră, atunci când țipăm sau atunci când țipă cineva la noi simțim o gamă largă de emoții, printre care rușine, vinovăție, tristețe, frustrare, însingurare, respingere.

Și ipocrizie, dacă e vorba că noi, ca adulți avem voie să țipăm la copii, dar ei nu au voie să țipe la noi. Principiul „să faci ce zice popa, nu ce face popa” nu este aplicabil aici, copiii respectă autenticitatea. Și nici principiul „eu trebuie să urlu, ca să mă ascultați” nu este real, pentru că întâi părinții au nevoie să își asculte limitele și nevoile și să îi învețe și pe copii să facă asta înainte de a fi copleșiti.

Ce putem face în loc să țipăm?

Să comunicăm. :) Mai exact, să învătăm împreună care ne sunt limitele și să stabilim un semnal pentru când celălalt e nevoie să se oprească din a mai cere sau negocia. Iar acolo chiar se oprește tot.

Să învățăm să comunicăm ce simțim, nu ce gândim. Ofer des la Cursul de Comunicare și Inteligență Emoțională metoda psihologului Haim Ginott, numită metoda „XYZ”, unde X este primul și vine de la „mă simt..”, Y este al doilea și vine de la comportamentul concret „când tu...”, iar Z este ultimul și vine de la soluția propusă „și mi-aș dori să...”.

De exemplu, „mă simt ignorată și tristă atunci când tu nu îmi răspunzi și mi-aș dori să îmi acorzi atenția necesară”.

De ce începem cu felul în care ne simțim?

Pentru a iniția procesul de empatizare, și nu cel de apărare. Când numim emoția pe care o simțim, acest lucru are dublu efect: îl face pe celălalt să înțeleagă trăirea mea, ca o consecință a acțiunii lui, și mă ajută și pe mine să îmi reglez starea.

Dacă, în schimb, numim prima dată ce a făcut celălalt și mai adăugăm și o interpretare a acțiunii lui „ai trântit ușa ca un nesimțit”, atunci sigur că voi iniția procesul de apărare, pentru că el se va simți atacat și va intra în mecanismele de tipul „luptă”, „îngheață” sau „fugi”, însă acest lucru nu înseamnă că ne-am rezolvat problema. Că ne-am înțeles reciproc, ne-am ascultat, ne-am reîntărit limitele, ne-am apropiat.

Ce vrem să îl învățați pe celălalt?

Problema noastră este că adesea avem tendința de a rezolva lucrurile pe termen scurt. Acum vreau să înceteze celălalt, acum vreau să mă asculte, acum vreau să își strângă și să își pună lucrurile la loc. Și dacă nu o face singur, atunci poate că o fac eu, țipând și plângându-mă, pentru că cineva trebuie să o facă. Dar ce vrem să îl învățăm pe celălalt? Că poate fi iresponsabil, că ceilalți vor fi copleșiți, că va fi mereu cineva să facă pentru el? Sau că în viață lucrurile nu merg așa?

Responsabilizarea celuilalt, mai ales când e copil, începe cu propria responsabilizare. Iar prin acest lucru înțeleg faptul că eu nu voi renunța la limitele mele, pentru un confort de scurtă durată, în detrimentul celui de lungă durată. Iar aceasta este partea cea mai grea, mai ales pentru părinți: disponibilitatea de a nu se băga în treburile copilului până când acesta conștientizează că sunt treburile lui. „Păi și se face un morman de vase și de haine și ce fac, le las acolo până putrezesc?”, este răspunsul pe care îl primesc adesea.

Dincolo de faptul că nu ar trebui să ajungem din start la mormanul de haine, vase, jucării nestrânse și altele, rolul nostru este să educăm, să responsabilizăm. Să creștem adulți, fie că vorbim de copii, fie că vorbim de partenerii care deja ar trebui să se comporte ca niște adulți. Cum mie, ca adult, nu vine nimeni să îmi strângă ceva din urmă (decât dacă plătesc pentru acest serviciu), nu văd de ce pe copil sau pe partener îl învățăm contrariul (decât dacă ne asumăm că fiecare are un rol și rolul meu este să strâng în acel moment).

Atenție, însă, rolul copilului nu este doar să învețe. Așa cum rolul unui adult nu este doar să muncească. Se numește viață și acest lucru include și gătit, pregătit, spălat, curățat, discutat, distrat și multe altele. Pentru că am copii la cursuri care îmi spun că îi chinuie părinții acasă să își pună hainele la spălat sau să își gătească și ei ceva. Și am și părinți de la care primesc apoi feedback despre cum se chinuie să facă și pentru ei și pentru copii și cum copiii nu fac nimic atunci când le cer. După o lungă vreme în care nu au făcut nimic.

Țipatul nu este o invitație către a face

Țipatul este un indiciu în primul rând pentru cum suntem. Și am zis mai sus cum, copleșiți. Pentru a face ceva, trebuie întâi să fim în acea energie, în acea vibrație. Iar dacă noi, ca adulți, facem ceea ce facem cu o stare de lipsă de bucurie, de obligație, de frustrare, copiii vor prelua acest model.

Dacă noi ca adulți ne vom asuma responsabilitățile vieții de adult cu bucurie, sau vom găsi soluții pentru cele pe care nu le putem face noi înșine, astfel încât să ne putem bucura de viață, atunci și copiii vor învăța acest lucru. Vor învăța că a se educa, a strânge după ei, a se spăla sau a-și îngriji camera și aspectul ține de însăși viața lor, de starea lor de bine, de libertatea lor. Și atunci poate că motivația va fi alta, pentru că vrem să ne trăim viața cu tot ce presupune ea, nu să treacă pe lângă noi în timp ce ne amorțim la un joc video (și care ajunge să fie singurul din care se mai ia bucuria, sau nici măcar aceea).

Fiți bucuroși când vă îndepliniți sarcinile, pentru că fac parte din viața voastră, iar dacă nu sunteți bucuroși, asumați-vă acea stare și discutați despre ea. Spuneți-i copilului că asta nu vă face mereu bucuroși, dar că este, totuși, responsabilitatea voastră și continuați să o îndepliniți. Și atunci va înțelege și copilul că, deși nu îi place mereu ce are de făcut, este responsabilitatea lui. Dar dacă nouă, adulților, ne este atât de greu uneori să ne păstrăm echilibrul, entuziasmul, sensul vieții, oare de ce credem că unui copil care abia se dumirește îi este ușor sau că un țipăt rezolvă problema?