De ce nu va povesteste copilul nimic
Unul dintre motivele pentru care copiii ajung la mine este acela că părinții își doresc să fie mai vorbăreți, mai deschiși, mai comunicativi. Să fie altfel de cum sunt sau să fie ca altădată.
Mulți dintre părinți își doresc în acest fel să îi vadă pe copiii lor cum evoluează, dar și să știe mai multe despre ei, despre viața lor. Să aibă control asupra lor sau să nu îl piardă.
Există, așadar, un mix de sentimente și obiective din partea părinților, unele legate de copii, altele legate de ei, ca părinți. Și îi înțeleg, părinții vor ce e mai bine pentru copiii lor și pentru ei înșiși.
Abordarea și perspectiva mea, însă, sunt diferite, deși ne dorim același lucru. Și eu îmi doresc să îi văd pe copiii care ajung la cursurile mele că evoluează, că sunt mai deschiși, comunicativi, încrezători. Doar că eu văd dincolo de cuvinte sau de absența lor și nu îmi propun să îi fac să turuie, ca să mă exprim popular, ci să comunice autentic, să își permită siguranța de a fi vulnerabili.
Și aici nu apare întrebarea „de ce nu povestește nimic?”, ci ”ce s-ar întâmpla pentru el dacă ar face-o?”.
Vedeți, lipsa de comunicare din partea copilului nu are atât de mult legătură cu unele cuvinte. Sigur, limbajul verbal este cel prin care noi credem că se realizează comunicarea și în absența lui devenim temători. Neștiutori. Neputincioși.
Dar copiii au nevoie de mai mult decât niște cuvinte pentru a comunica. Și, de cele mai multe ori, comunică altfel decât prin cuvinte sau nu o fac prin cuvinte
pentru că se protejează:
atunci când au comunicat, ideile lor au fost respinse și ei s-au simțit respinși sau necorespunzători cu așteptările celor din jur
nu au primit sau nu cred că vor primi susținerea de care au nevoie pentru a-și îndeplini ceea ce își propun, așa că nici nu mai comunică ce își propun
se amorțesc și nu își mai propun nimic, pentru a nu mai dezamăgi pe nimeni, deci nu mai au ce comunica
pentru că sunt demotivați prin comparații:
din dorința de a fi motivați, încă de la includerea în grădiniță sau școală, copiii sunt comparați (și din păcate nu doar rezultatele lor sunt comparate, ci și ei)
află că unicitatea lor sau faptul că nu sunt ca ceilalți nu este un lucru apreciat, așa că nu mai comunică atunci când gândesc sau simt diferit
își însușesc acest sistem și chiar și atunci când părinții nu îi compară, se compară ei înșiși și se opresc din a comunica
pentru că nu își cunosc părinții:
oricât de absurd ar suna, mulți dintre copiii cu care lucrez nu își cunosc la modul real părinții, cum sunt ei ca oameni, ci îi știu doar din rolul de protector
părinții nu le povestesc mai nimic despre ei, despre preferințele lor, despre cum abordează greutățile, înving problemele (desigur, în limitele necesare pentru a nu-i îngreuna pe copii), astfel încât copiii consideră că este nedrept să fie doar ei cei „chestionați”; adesea îi întreb pe copii care e felul preferat de mâncare al părinților sau culoarea lor preferată și puțini știu să îmi spună
nu se creează o relație bazată pe încrederea reciprocă necesară pentru a putea exista deschidere, vulnerabilitate, ci o relație bazată pe impunere
pentru că sunt introvertiți:
nu toți copiii au același tip de personalitate și oricât și-ar dori părintele ceva de la copil, este mai sănătos pentru toată lumea să se caute soluții pornind de la baza reală a situației
copiii pot învăța să fie mai deschiși, atât timp cât se simt în siguranță față de cei din jur, inițial, și mai apoi se simt suficient de siguri pe ei înșiși că pot gândi și simți diferit, fără să fie atât de influențați de părerea celor din jur
chiar dacă nu pot sau nu doresc să comunice aspectele importante din viața lor întotdeauna, vor fi oportunități pentru deschidere și sudarea relației, dacă părinții sunt dispuși să intre cu adevărat în lumea copiilor, să fie curioși de ce joacă un anumit joc, ce personaje îi atrag, ce învață de acolo, ce și-ar dori de acolo, cum ar putea face asta și în afara jocului, de exemplu, dacă ar fi dispuși să învețe și ei de la copii despre lumea lor, nu doar să aștepte de la copii să se ridice în lumea părinților
Și acum, că am terminat cât de cât cu descrierile, am să trec la un ton mai personal.
Ar mai fi multe de spus despre acest subiect, dar pentru a nu lua prea mult din timp, voi concluziona spunându-vă că la cursurile mele eu nu îi învăț pe copii să vorbească. Eu îi învăț să fie și să se exprime autentic. Pentru acest lucru e nevoie de mai mult decât cuvinte din partea mea sau a lor.
Deși cursul de Comunicare și Inteligență Emoțională sau cel de Public Speaking în mod special lasă impresia că e vorba doar despre comunicare verbală și curaj, ele nu sunt doar despre aceste aspecte. Ci și despre cele care le blochează să se manifeste. Despre nevoia copiilor de a se proteja în lumea lor și cum facem să aibă încredere în ei și în orice lume vor să fie. Chiar și la Cursul de Mindfulness, care de regulă are loc la final, ne bazăm tot pe introspecție și vulnerabilitate, nu învățăm doar niște tehnici de respirație și concentrare, învățăm să ne vedem, să ne acceptăm, să ne arătăm și să facem față eventualelor contracarări.
Și pentru că știu că mă veți întreba „ok, și ce putem face noi, ca părinți?”, vă voi lăsa cu acest îndemn la final: să fiți prezenți și autentici în relația cu copiii. Să nu vă asumați rolul de a-i transforma pe copii în ceva ce vă doriți sau credeți dumneavoastră că e bine pentru ei, ci să fiți acolo pentru ei, pentru a le asigura cadrul în care ei să se cunoască întâi și apoi să comunice, în care ei să își poată urma visurile fără teama că nu sunt ce vă doriți de la ei.
Îi creșteți pentru a fi adulți, nu pentru a rămâne copii. Și acesta e cel mai mare bine pe care li-l puteți face, să îi învățați să aleagă și să poată comunica în mod clar ce își doresc, pentru a nu fi nevoie să depindă mereu de alegerile și de perspectivele dumneavoastră.
Și atunci, în momentul în care dumneavoastră veți fi deschiși, vulnerabili, veți povesti, veți fi prezenți, veți pune întrebări banale și importante, atunci s-ar putea să aveți o surpriză din partea copiilor.
P.S. Sper că se înțelege că acest articol nu se referă la copiii care, din diferite motive de sănătate, nu își pot dezvolta limbajul verbal sau au nevoie de intervenția unui logoped. :)