Ce facem cu adolescenții care vin acasă cu inima frântă?

Desen realizat de o adolescentă <3

Crizele lumii prin care trecem ne afectează pe toți. Pandemie, război, scumpiri, inflație. Dar la vârsta adolescenței mai e o criză, una care ne înalță inima pe cer ca un balon cu aer cald și una care ne sfâșie, odată cu dezumflarea balonului. Prima dragoste.

Fie că am trecut printr-o relație importantă care s-a încheiat, fie că posibilul nostru partener nu ne-a răspuns pe măsura sentimentelor noastre, emoțiile perecum durerea, respingerea, regretul, frustrarea, dezamăgirea, copleșirea, rușine, vinovăția și cele ale fericirii pentru amintirile frumoase sunt reale. Toate sunt reale.

Și acum, sigur că poți să vorbești de sus, din mintea ta, ca un adult deștept și responsabil și să îi spui copilului tău adolescent și proaspăt suferind că „o să treacă”, „vine unul mai bun”, „dupa tren si barbati sa nu plângi, că vin alții” (probabil valabil si pentru femei, dacă adolescentul tău e baiat). Sau că „nu e mare lucru”, „de astea or să tot fie” sau chiar „ești prea mic tu acum pentru drame sau telenovele din astea”. Și poate chiar îi vrei binele și crezi cu toată ființa ta că ce îi spui va încuraja copilul.

Copilul, însă, în prag de tinerețe, vine spre tine, iată, cu o tolbă mare de emoții și poate câteva lacrimi ascunse după ochelari.

Ce îi spui un copil rănit?

În primul rând nu spui nimic. Te așezi, îi faci un culcuș și îl inviți să povestească, orice ar putea sau ar avea să spună. Și dacă nici el nu spune nimic, stai și atât. Fii prezent, mângâie, fă un ceai și adu o pătură caldă. Ascultă ce e dincolo de cuvinte și pune balsam din inima ta. Tu știi că rana se va vindeca, știe și copilul. Dar pe moment doare.

Ce doare?

Doare absența unui om, respingerea sau planul neîndeplinit? Ori doare iluzia? Respingerea de sine? Pentru că sunt trainer specializat în lucrul cu oamenii și mai ales cu cei mici, din experiența mea am observat că doare ce și-au făcut ei lor. Așa cum și pe noi, adulții, ne doare când ne punem în contexte nepotrivite.

Când cineva ne folosește sau ne trădează încrederea. Dar mai ales când noi ne-am trădat pe noi, închizând ochii la semnale, trăgând de noi să facem eforturi în locul celuilalt, găsindu-i scuze sau renunțând la nevoile noastre. Și mai doare că la final, când balonul s-a dezumflat, nu avem doar o vânătaie de la căzătură, dar mai avem și una pe care ne-am făcut-o singuri: ne-am despărțit de noi. De valorile noastre, de variantele noastre de viață frumoasă, mai ales când partenerul era complet nepotrivit.

Sigur, poate că la vârsta adolescenților implicații nu sunt atât de mari. Nu rămân poate cu un copil, o casă sau o mașină de împărțit, iar noi, adulții, avem tendința de a le expedia durerea, pe motiv că nu era mare lucru de împărțit.

Dar copiii simt intens aceste prime îndrăgostiri și pentru ei este mare lucru de împărțit. Pentru că pe moment pare că nimic nu va mai fi la fel. Și nu va mai fi, pentru că e un proces de maturizare. Și până să ne placă să fim adulți, uneori nu ne place să ne îndreptăm într-acolo.

Așadar, ce îi spui un copil rănit, când nu mai e cazul să taci?

Îi spui că e normal să simtă ce simte. Îi spui că orice proces de despărțire sau doliu are etape, negăm, suntem furioși, negociem, jelim și acceptăm. Ne eliberăm, dar e un proces, fiecare om are ritmul lui de integrare și eliberare.

Îi spui că viața nu se oprește aici, dar că îi ești alături chiar și acum, când pare că s-a oprit. Tu continui să fii sprijinul lui, chiar și dacă doar stai și asculți. Sau mângâi.

Îi spui că durerea noastră cea mai mare, a oamenilor, e când nu ne iubim noi pe noi. Când ne punem în contexte nepotrivite și că toate durerile au rolul să ne arate cum să ne alegem pe noi și pe cine să ne alegem partener încât nu doar să doară cât mai puțin, dar să ajungem să ne iubim tot mai mult. Pe noi înșine și unii pe alții.

Îi spui și despre cum ai suferit tu prima dată, că nu ești doar un părinte sau adult robot care îi dă lecții. Ești om care a supraviețuit, a găsit soluții să conțină emoțiile, să meargă mai departe.

Îi spui și că dacă e vreo formă prin care poți să ajuți, să îți comunice, dar și că știi să lași spațiu și timp pentru vindecare și că nu o tratezi ca pe un fleac. Ci îți pasă, e ceva important pentru tine, pentru că tu iubești.

Continui să iubești acel copil și când altcineva îi refuză iubirea, fie ea și de alt tip. Și pentru că tu iubești și menții oglinda iubirii cu fața către el, va continua și va (re)învăța să cultive iubirea pentru sine și pentru ceilalți și să o cearnă cu înțelepciune de ce nu e iubire. Sau nu îi mai servește ca atare.

Și îi mai spui și că nu toate relațiile sunt veșnice, aceasta este o realitate, dar veșnicia acelor luni sau ani vor avea rolul de a ne fi dăruit lecții valoroase. Și pentru acest lucru măcar continuăm să onorăm ce am pierdut și ce ar fi putut să fie, păstrăm frumosul, ne desprindem de ce nu e valoros sau de cine nu mai rezonează cu noi și ne vedem de viață. Nu evitând, nu închizându-ne, nu învinovățindu-ne, ci ca niște oameni normali, oameni care au experiențe și învață din ele și învață să trăiască prin ele.

Și poate că vei fi surprins să vezi cât înțelege un adolescent și cum se luminează la chip când vede că cineva îi vede durerea și îl primește cu brațele deschise.

Și sigur că putem învăța împreună și despre masculinitate, feminitate, neutralitate, sexualitate, atașament, toxicitate sau libertate, dar primul lucru pe care îl mai învățăm sau accentuăm când ne primim copilul cu inima frântă e că în noi va găsi iubire mereu. Și poate și în inima lui, tot mai multă.

Am scris acest articol pentru că în ultimii ani de lucru am tot avut de primit cu brațele deschise tineri cu inima frântă, chiar dacă nu eram mama lor. Dar în calitate de Trainer de Comunicare și Inteligență Emoțională, le-am asigurat același spațiu de lipsă de judecată și de iubire pentru ei și toate erorile lor. Și au continuat să vină și să spună până când inima lor era gata să iubescă din nou.