Ce facem cu panica la investigațiile medicale?

Azi am făcut un RMN și practic am fost băgată cu totul într-un tub. Nu avea vizor, eram culcată pe spate și distanța dintre mine și tub părea infimă. La început mi s-a părut că nu am spațiu, nu am aer să respir. Ochii mei au început să caute disperați o ieșire, o sursă de lumină. Nu aveam voie să mă mișc, iar singura ieșire pe care o puteam vedea parțial era cea de la picioare. Adică departe. Inima a început să îmi bată foarte tare, o simțeam cum aproape se izbește de trunchiul meu. Aveam în mână o pompă pe care puteam să o apăs în caz de alarmă, dacă aș fi vrut să se oprească totul. Singurul gând care îmi răsuna în minte era „am de stat 25 de minute aici, iar dacă apăs pompa probabil o voi lua de la capăt, deci voi avea de stat mai mult”.

Am început să respir pe cât de profund puteam și să mă concentrez pe aer. Eram conștientă că am un atac de panică. Am sesizat că este și un aer care circulă în interiorul tubului, iar acest lucru m-a mai liniștit. Apoi am căutat un punct fix în care să privesc și am găsit o piuliță în dreptul ochilor în care mi-a fost la îndemână să mă uit cele 25 de minute. Fixarea piuliței cu ochii mi-a creat un fel de spațialitate între mine și ea, faptul că ne despărțeau, totuși, câțiva centimetri mi-a făcut bine. Am continuat să fixez piulița și să respir. Aveam și o bomboană în gură, pentru că de curând am fost răcită și nu voiam să tușesc, ca să nu mă mișc, așa că am luat ceva pentru căile respiratorii.

La început am avut două melodii în căști, întrucât procedura este foarte zgomotoasă. După aceea, însă, melodiile s-au oprit și au început tot felul de trepidații, zgomote și un ritm al aparatului, unul care părea că sună ca o alarmă din ce în ce mai grăbită. Simțeam cum panica dă să revină, așa că am început să percep zgomotele ca pe o muzică. Să le imit în gând ca și cum le-aș cânta. Și asta a ajutat.

La final, când totul s-a oprit, când am încetat să îmi repet „sunt bine”, „este o perioadă limitată de timp, pot aștepta”, a mai durat un minut până să vină cineva să mă scoată. Liniștea făcută deodată și faptul că aparatul se oprise de ceva vreme, însă medicul nu apăruse, m-au făcut din nou agitată. Așa că am reluat procesul, să respir, să fixez piulița, să aștept. Și de data aceasta să îmi repet „nu au uitat de mine, face parte din proces”. A apărut și medicul apoi și m-a scos din tub.

Știam că am o semi-claustrofobie, că nu îmi plac spațiile închise. Însă până acum nu am simțit să se manifeste niciodată atât de puternic, poate și pentru că nu am mai fost închisă într-un spațiu atât de restrâns. Tot ce vedeam deasupra mea era un tunel de plastic.

Am respirat ușurată la final și am fost mândră de mine că am reușit să reglez emoțiile și să fiu responsabilă pentru starea mea de sănătate fizică, întrucât era o procedură necesară pentru a vedea ce se întâmplă cu spatele meu. Deși am petrecut mult timp în spitale ca jurnalist de sănătate, ca manager de marketing, ca trainer, ba chiar am însoțit și două prietene la astfel de proceduri, până acum nu am suportat eu o investigație de tip RMN. Și am mers singură, atât pentru că nu voiam să deranjez pe cineva, cât și pentru că era ceva ce trebuia să înfrunt.

Ce vă poate ajuta, așadar, în caz vă ia panica în timpul investigațiilor medicale?

- Respirația – să vă concentrați pe inspir și expir (pentru că respirația este legătura noastră cu viața, iar panica, în definitiv frica de moarte, se liniștește mai ușor când respirăm)

- Fixarea unui punct – alegeți un obiect din încăpere și rămâneți cu privirea acolo

- Repetarea unor rugăciuni, cuvinte, mantre – orice vă poate deturna atenția minții de la gândurile ce provoacă panică la gânduri ce provoacă prezență deplină, liniște

- Conștientizarea faptului că este un proces de durată determinată, deși nu aveți un ceas la îndemână, 25 de minute nu reprezintă chiar mult (deși pare a fi un timp lung)

- Mestecarea unei bomboane, a unui drops – pe mine m-a ajutat să nu tușesc, să nu mă mișc și să nu am gura uscată sau să simt nevoia de apă

- Să fiți însoțiți de o persoană dragă – eu am evitat să fac acest lucru, după cum am explicat mai sus, însă poate fi de folos

- Apăsarea pompei, dacă simțiți că nu puteți urma procesul, vă pierdeți sau este prea mult pentru voi – deși nu este varianta ideală, puteți apela și la această măsură, până veți reuși să vă obișnuiți

Cred că astfel de mici artificii pot ajuta și copiii în caz că este nevoie să treacă prin investigații medicale. Își pot lua cu ei o jucărie (care să nu aibă metal), le puteți cânta un cântecel preferat sau spune o poveste dacă este vorba de investigații mai puțin zgomotoase, vă puteți imagina împreună o vacanță de vis sau o altă planetă. Și îi puteți ajuta și pe ei să respire, să focalizeze un punct și să își liniștească mintea. Toate trec.